post

Carmen – Rapid, lacrimi şi cinism!

  • Meciul Carmen – Rapid a avut un mare absent: Gheorghe Scurtu, fost suporter al
    Carmen-ului, devenit ulterior rapidist, la fel ca mulţi alţi fani ai echipei desfiinţate în
    1947, cei mai mulţi dintre ei trecuţi acum în lumea lui Valentin Stănescu şi Bazil Marian.
    Domnul Scurtu a fost prezent în prima etapă (Rapid – Progresul Spartac 13-0), cu
    steagul în mână şi capul spart. De data asta nu a mai venit la stadion. A invocat el nişte
    motive pe Facebook, în stilu-i caracteristic, dar probabil nu vom afla niciodată cu
    adevărat de ce nu a văzut pe viu acest meci între dragostea lui chinuitoare şi dragostea
    lui interzisă. Să-i respectăm micul mare secret şi să-l aşteptăm la confruntările viitoare.
    Nu ştiu dacă jucătorii de azi ai lui Carmen cunosc istoria tragică a echipei pentru care
    joacă. Dar sâmbătă au luptat că nişte veritabili fotbalişti cu blazon. Deşi diferenţa de
    valoare îi dezavantaja clar.
    Rapidul a început cu artileria grea. Cu Pancu, care şi-a pus toată măiestria în joc. Cu
    Bădiţă, plecând că din puşcă pentru orice minge. Cu un Daniel Niculae uluitor de
    muncitor, care a alergat ca la meciul cu Hamburg, amintindu-ne că pentru noi „toate
    meciurile sunt finale”, iar Carmen e un mare adversar.
    Oaspeţii noştri, pe post de gazde, s-au aparat cu toată dârzenia şi priceperea posibile,
    convinşi că pot scoate un rezultat mare. Dar în repriza a două asediul devenise total,
    mingea ajungea în careul lor aproape în fiecare minut. Apărarea arunca sus tot ce
    prindea, iar portarul Voicu părea haşurat pe cadrul porţii, sarea din bară în bară şi
    domina careul ca Ioniţă al nostru, pe vremuri.
    Şi a venit acel minut 85 cu golul lui Iacob şi cu Voicu prăbuşit pe iarbă, plângând. Abia
    atunci rapidiştii din tribune am început să ne uităm la ceasuri – „cât mai e, acum să nu
    luăm gol, sau mai bine să mai dăm unul, să încheiem socotelile…”.
    Am mai dat unul. Un gol cinic, marcat de la un metru de poartă şi de lângă un portar
    demoralizat. Un gol care a stabilit învingătorul. Apoi s-a mai întâmplat ceva inedit, ceva
    care spune multe despre destinul celor două echipe. De obicei, când un rapidist înscrie
    în poarta dinspre Peluza Nord, o zbugheşte către Peluza Nord, acolo unde stă Galeria.
    La „datorie” şi sâmbătă seară, gălăgioasă tot meciul, cu mulţi dintre componenţii ei
    dezbrăcaţi la bustul gol, în frigul sfârşitului de octombrie.
    De data asta autorul, Alex Olariu, la al doilea lui gol pentru Rapid, s-a îndreptat cu degetul
    arătător ridicat către Tribuna II, acolo unde, în primele rânduri de jos, se afla tatăl lui, cu
    o cipilică alb-vişinie pe cap. Poate nici nu l-a mai zărit, pentru că Olariu senior, Adi, un
    taximetrist care făcea galerie pe vremea lui Cristi Barbă şi Mincea şi care a muncit

    pentru înfiinţarea Mișcării CFR București şi apoi a Academiei Rapid, înlăcrimat ca Voicu, era sufocat de îmbrăţişările rapidiştilor din jurul lui. Ca la premiera piesei „Damă cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, când Alexandre Dumas-tatăl, întrebat dacă are vreun merit, a răspuns „am cel mai mare merit, eu sunt autorul autorului”.

    Sâmbătă, 28 octombrie 2017, Rapid a învins Carmen pentru că în ultimii 70 de ani
    Rapid a supravieţuit, şi-a făcut suporteri, iar unii dintre aceşti suporteri au dat viaţă unor
    fotbalişti. A fost o victorie cinică.